Viața ca un dar


Viața nu este ceva ce ți se întâmplă, ceva ce ți se impune.

Nu este un teritoriu ostil cu pericole la tot pasul, cu boli ce vin cumva peste tine pe nepregătite, cu drame, tragedii și trădări, cu eșecuri și dezamăgiri. Si atunci ce este? Ce ești? Ce trăiești și încotro te indrepti? Cât liber arbitru ai și cât destin? Hai să vedem toate acestea într un mod cu totul nou, dintr-o perspectivă mai largă.

Viața este ceva ce ai cerut, ceva ce ai ales și ai consimțit să experimentezi tocmai pentru binele tău, pentru satisfacția ta, pentru evoluția ta. Știu că nu ți-a arătat nimeni lucrurile în acest fel și nici nu iți aduci aminte să te fi întrebat cineva dacă vrei să vii pe planetă și în ce condiții dorești să trăiești. Nu îți amintești să mai fost pe aici și nici să fi cerut ceva special, nu îți amintești să fi fost consultat sau să îți fi dat acordul pentru ceea ce experimentezi acum. Da, așa este, ai uitat sau mai bine zis te-au făcut să uiți toate astea și ai luat filmul de la capăt iar și iar…

Iar copil, iar totul nou, iar învăț, iar mă identific cu ce mi se spune că sunt, ce nume port, din ce familie mă trag, din ce popor, ce religie am ce sex am și ce conduită trebuie să am în societate. Mă identific cu toate astea, îmi iau rolul în serios și îl joc cât pot eu de bine așa ca să îi mulțumesc pe toți, să nu dezamăgesc, să nu fiu certat, părăsit… ne iubit. Si mă lupt cu obstacole ce parcă nu se mai termină, cu provocări parcă și mai mari, cu încercări istovitoare din care de multe ori mă îmbolnăvesc și adun suferință după suferință și zi după zi aștept să fie mai bine.

Că așa mi-au spus… că speranța e cheia… și mi-au mai spus să cred… să cred că cineva acolo sus mă vede, mă monitorizează atent și stabilește pentru mine niște recompense sau pedepse… Și asta câteodată mă saltă dar altădată mă adâncește în suferință… dacă nu sunt destul de bun… dacă nu fac destul, dar mi-au spus că Acela de sus, mă iartă si că el e bun si că eu sunt un rob al lui, un păcătos, dar el în marea lui milă mă iartă. Și obosesc… și corpul meu nu mai poate duce povara multor sentimente și trăiri și vine cumva așa peste mine o boală și mor… Și văd cu uimire că ies din corp… ies din ceea ce eu credeam că sunt și că mă definește… și văd că încă gândesc, încă aud și încă privesc… dar cum? Cum e posibil? Corpul îmi pare acum străin și rece… ăsta eram eu? Nu… clar că nu eram doar atât, acum pot intelege asta. Corpul mi-a servit de suport și vehicul pentru planeta asta dar îl pot lăsa aici și pot pleca cu ușurință. Și mă desprind și încep să explorez noua dimensiune în care tocmai am pătruns.

Și aici în funcție de credințele în care am trăit, de ceea ce mi s-a spus că va fi, îmi apărea o lume nouă și am niște etape noi de trecut. Apoi într-un final sunt chemat sau aleg să mai fac odată acest parcurs pe Pământ, fie că mi-a mai rămas ceva de învățat, fie că mi-se arată în filmul vieții că am ceva de plătit. Și acolo în acel punct semnez niște contracte cu niște ființe… entități ce par a avea puterea și cunoașterea și mă simt obligat să le ascut așa că semnez ce mi se cere, îmi aleg un traseu de urmat pentru viața viitoare, niste probe, niște părinți, parteneri, profesori și tot ce mai am nevoie pentru a-mi atinge obiectivele pentru care am semnat.

Si iar cobor. Iar copil….

Va urma.
Fragment din ” Viața ca un dar”